El

     E vorba despre stele, soare și lună. E vorba despre tot și despre nimic. E vorba despre tine, tu, cel care stai la fereastră privindu-mă, crezând că doar tu știi. Dar eu te priveam înapoi și tu nu vedeai; erai absorbit în iluzia ta despre mine și credeai că mă vei ajunge cândva fără, însă, a mă căuta. Îți dansam gesturile, privirile, ochii, mâinile, mintea, îți râdeam vorbele, dar tu le percepeai drept exprimări haotice ale nebuniei sublime. Nu îți vedeai reflexia în mine; nu, nu știai și o căutai. Iar eu așteptam, așteptam momentul revelator care să rămână pe chipul tău, să îți văd pupilele dilatându-se, buzele întredeschise, obrajii sărutați de un fior și speram că te vei întinde, că vei zbura către mine, dar ai rămas gânditor, nedumerit, înfricoșat de tine. Și când te-ai trezit și vălul ți-a eliberat privirea, era prea târziu. Am fost smulsă din sfera ta, aruncată spre o altă zare, plutind leneș într-o furtună. Și eu te căutam, deși în van, și tu rămâneai mereu un el pierdut printre picăturile de ploaie.

     T.N.

Inert

     Vedem oameni peste tot, dar câtă atenție le acordăm? Vedem clădirile, copacii, florile, băncile, pământul pe care călcăm, dar nu le mai simțim și, poate, nici nu le vedem. În conștiința noastră își pierd importanța, uităm să le apreciem, să le mulțumim pentru că sunt. Trecem atât de des pe lângă alte persoane  și nu rezonăm, le omitem involuntar încât uneori parcă nici nu sunt acolo. Suntem atât de limitați și absorbiți într-o ignoranță infatuată încât devenim propriile marionete ruginite. Nu mai căutăm acea frumusețe brută a mediului ce ne înconjoară, suntem doar niște cochilii goale care încearcă să se miște. Și este trist, trist pentru că noi suntem triști, legându-ne la ochi, la mâini și la picioare, neconștientizând că ne-am imobilizat. Continuăm. Uităm să depășim contingențele cotidiene și să privim dincolo de norma comună, uităm să cultivăm acea nebunie, să creștem acele idei înfricoșător de briliante, să fim copii, să ne oprim, să ne uităm în jur și chiar să vedem, să râdem la ceva aproape inexistent, să fim noi, infiniți, și să nu ne estompăm. Dar alegem să rămânem inerți și aici găsim cea mai cumplită tragedie.

     T.N.

Șine

     Așteptăm un tren, un tren ce ne va duce undeva, nu știm unde. Știm doar că vom merge înainte. Înainte, dar în ce direcție? Privim neputincioși șinele lucioase, încercăm să ne dăm seama de unde vin și unde se duc, dar ne pierdem și atunci așteptăm trenul care vine acum sau mâine sau nu mai vine. Nu conștientizăm nimic, doar așteptarea. Putem întâlni mulți oameni, atât de mulți încât aerul nu se mai poate diviza, trupurile se lipesc unele de celelalte, căldura sufocantă te determină să te arunci, să pleci, să găsești liniștea și să aștepți altceva. Totuși, putem fi singurii călători ai trenului, doar cu spațiul care ne apasă, scaunele ce ne privesc cu ochi goi, scârțâitul roților fiind singura prezență jumătate vie în afară de noi. Tot vrem să ieșim, să căutăm altceva, poate acolo ecoul nu ne va mai fi singura speranță. Dar coborâm și continuăm să așteptăm. Sau poate nu am încetat niciodată. Vedem un alt tren în zare. Urcăm. Pentru moment parcă suntem singuri, dar apoi zărim o umbră aproape iluzorie și atunci, într-o finalitate, știm că de acolo nu vom mai pleca, găsind în acel pustiu al nostru o completare sau mai multe. Dar o să rămânem?

     T.N.

Ea

     Priveam pe fereastră eternul. Eternul ce moare zi după zi, doar pentru a renaște din soare. O adiere de vânt străbate distanța, petale dansează haotic, izbindu-se de aer, cerul se întunecă, păsările tac, picături reci se lovesc de sol distrugându-se puternic. Și în centrul lor se afla ea. O intrusă în jocul interzis al naturii. Nu tresărea, nu îi era teamă, nu se mișca. Râdea. Rezona cu zgomotul dinamic și obosit, se aprindea și ardea în tandem cu fulgerul zării. Avea o privire de om nebun aflat în culmea unei manifestări disperate a bucuriei înțeleasă doar de către el. O priveam de multă vreme, poate de ani, dar găseam în fiecare gest o frumusețe viscerală, în fiecare trăsătură o delicatețe sălbatică și în fiecare privire inconștientă o profunzime insolită. Ea era peste tot și niciunde și, deși stă chiar în fața mea, nu o pot ajunge. Încerc să transform simplul gest de a o urmări cu privirea într-o unică legătură fragilă, dar e prea târziu. A dispărut fără nicio dovadă că ar fi fost vreodată acolo, doar o iluzie în mijlocul furtunii, lăsându-mă inert, singura mișcare a ființei fiind ea.

     T.N.

Alter ego

     Te ai pe tine, tu, cel care ești cu mine, sau tu, cel care ești cu tine? Dar te poți defini? Te poți restrânge la banalitatea unei suprimări a tot ceea ce ești tu? Și de ce încerci să nu fii tu, să te mulezi pe tiparul altcuiva, să devii, pentru un moment, un antipod satisfăcut prin ideea acceptării universale? Acela nu te mai reprezintă pentru că tu însuți i-ai permis să te scufunde și, naiv fiind, te-ai înecat. În tine te regăsești și, totuși, nu ești acolo. Ai dispărut sub o urmă a ta ce te-a strivit, iar când te vei reconstrui, nu vei mai fi nici tu, cel de odinioară, nici varianta ulterioară, ci un amalgam de bucăți desprinse cu furie și asamblate haotic. În metamorfoza ta, ți-ai păstrat esența prin distrugere și ai ridicat în jurul ei o alternativă nesatisfăcătoare. Prin încercarea ta ai devenit, poate, mai real decât ai fost vreodată și mai perfid decât îți puteai imagina. Tu ești în același timp tu și, totodată, un anti-tu ce te respinge continuu.

     T.N.

Degradare

     Avea o frumusețe vitală, cu sălile pline de grație, muzica plutind în surdină. Trăia. Dar și timpul trăia, răpindu-i toată frumusețea, izbindu-l de platitudine și furându-i sclipirea ce o avea pe vremuri. Acum era mort, sau aproape de moarte, respira greu, îmbătrânit. Se chinuia fără speranță, știind că timpul i s-a scurs, dar, totuși, trăia cu greu prin oameni. Luminile ce străluceau odată, atmosfera ce vibra, starea înălțătoare, erau acum pale, rămânând ancorate anacronistic într-o eră ce le respingea, făcând loc pentru o altă viață cu un alt spirit ce se pregătea să îmbătrânească.

     T.N.