Frica

De ce ți-e frică? Ți-e frică de cine eşti, de cine ai fost, de ceea ce crezi că ai fost şi poate nu ai fost, de cine nu te gândeai că te temi pentru că nu există şi totuşi te-ai îngrozit. Ți-e frică de banalitate, de mediocritate, de extraordinar, de infinit, de toate extremele şi de tot ce e în mijloc. Te cutremuri când te priveşti, când te gândeşti la tine şi tot ce găseşti e acea teamă ce îți îngheață oasele şi îți agită sângele. Şi îți vine să râzi, un râs ilar în propria groază, atât de satisfăcător, de real, nemărginit, haotic, incontrolabil ce se transformă într-o criză de nebunie şi lacrimi, atât de multe lacrimi! Dar îți suprimi această latură, o ignori, nu o laşi să iasă decât atunci când vrei să îți aminteşti cine eşti şi ce te clădeşte şi nu o faci să pară atât de evidentă pentru că, într-un anumit moment al existenței tale, te-ai construit din frică, iar acum ai ajuns să te temi de ceea ce te-a întregit. Şi, oricât de infinite ar fi timpul şi lumea, în minuscula ta viață efemeră ajungi să te îngrozeşti de tine.

     T.N.