Așteptăm un tren, un tren ce ne va duce undeva, nu știm unde. Știm doar că vom merge înainte. Înainte, dar în ce direcție? Privim neputincioși șinele lucioase, încercăm să ne dăm seama de unde vin și unde se duc, dar ne pierdem și atunci așteptăm trenul care vine acum sau mâine sau nu mai vine. Nu conștientizăm nimic, doar așteptarea. Putem întâlni mulți oameni, atât de mulți încât aerul nu se mai poate diviza, trupurile se lipesc unele de celelalte, căldura sufocantă te determină să te arunci, să pleci, să găsești liniștea și să aștepți altceva. Totuși, putem fi singurii călători ai trenului, doar cu spațiul care ne apasă, scaunele ce ne privesc cu ochi goi, scârțâitul roților fiind singura prezență jumătate vie în afară de noi. Tot vrem să ieșim, să căutăm altceva, poate acolo ecoul nu ne va mai fi singura speranță. Dar coborâm și continuăm să așteptăm. Sau poate nu am încetat niciodată. Vedem un alt tren în zare. Urcăm. Pentru moment parcă suntem singuri, dar apoi zărim o umbră aproape iluzorie și atunci, într-o finalitate, știm că de acolo nu vom mai pleca, găsind în acel pustiu al nostru o completare sau mai multe. Dar o să rămânem?
T.N.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu