Pierdut în timp

     Dispărem, precum fulgii de nea pe soare, întunericul în lumină, umbrele în noapte. Și suntem tot acolo, dar oare suntem? Ne privim în urmă; pe noi sau pe alții? Ne mai vedem sau ne-am prăbușit în propria inconștiență, ne mai auzim sau suntem doar șoapte ale vântului? Cine este umbra noastră? Suntem noi, sau ești tu, sau eu sau nu suntem. Știe cineva de noi? Sau ne amăgim în speranța unei urme șterse? Vedem un ideal tocit al nostru, ceva ce a fost și poate este, sau, în unica distrugere a sinelui cu sinele, s-a pierdut și nu se va regăsi. Pentru că singura noastră percepție se transformă. Eu, cel de azi, nu mai sunt tu, cel de ieri, iar tu nu mai ești noi, cei ce eram. Dar refuzăm în ultima limită a timpului a îmbrățișa întregul, divizându-ne în eu, cel de ieri, și tu, cel de mâine. Și, într-o finalitate, ce înseamnă noi? Suntem entități palpabile sau gânduri estompate ale unor individualități solitare? Poate trăim ieri sau poate azi, oferind ansamblul ființei; sau poate ne descompunem. Cum? Noi știm.

Despre oameni

     Oamenii sunt frumoși, frumoși prin mintea lor, prin gesturile inconștiente, prin ochi, cuvinte, zâmbete. O, dar sunt sublimi, sublimi prin întunericul lor, prin mister, prin părțile lor adânci, ascunse, prin nebunia și disperarea ce îi apasă. Speciali, prin manifestările gingașe sau grotești ale bucuriei, prin modurile diversificate prin care își revarsă furia, prin timpul ce le vede tristețea, prin ochii ce le alină tulburarea, prin inimile ce îi cuprind. Individul, în complexitatea ființei sale, este cel care iubește. Iubește viața, cunoașterea, absolutul, urâtul, femeia, bărbatul, neființa, lumea, se iubește pe sine, sau încearcă. Poate urăște și se înnegrește, conștientizează sau neagă, și atunci își urăște sinele, dar încă iubește. Iubește profund și adormit și uneori amorțește, dar alteori renaște și atunci caută momentul în care toate fuzionează într-o singură clipă, o clipă căreia el i-a jertfit toată viața. Sau poate nu iubește, dar urăște, disprețuiește, ponegrește, distruge. Mai este frumos? Dar, până la urmă, ce înseamnă frumos?

     T.N.

Pandemoniu #5

     Gândul  unei clipe de extaz, o stare umbrită, restricționată, incapabilă de a pătrunde într-un mediu închis și dezolant, provoacă regretul, starea de ebrietate a unui dependent nerăbdător de a se autodistruge. Aceste clipe extatice, mirifice, au fost smulse de lângă mine prin simpla mișcare a unui deget; am rămas împietrit, incapabil de orice reacție, privind cum viața soției mele se prelingea domol pe podeaua dezintegrată, murdară, nedemnă de a purta o asemenea comoară.  Realul m-a izbit cu ferocitatea macabră a unui sunet asurzitor, imprimat adânc în memorie, o buclă temporală trăită cu recurență pentru această eternitate perfidă, balansată într-un singur fir de speranță, al meu regăsindu-se diafan, o singură mișcare și esența se va fi risipit, precum cea a Nilei, singura diferență fiind monstruozitatea palpabilă, mefistofelică ce se regăsește în interiorul meu. Iluzia. 

     T.N.

Pandemoniu #4


     Tenebrozitate, solitudine, împietrire, trăiri sumbre și agonizante ce se lasă drept însoțitori antagonici ai muribundului meu zbucium, o stare obscură, refulată în cele mai profunde substraturi, o malefică forță lăuntrică, ticluind sublim drumul spre anihilare. În urmă cu trei ani, o perioadă scurtă în coordonate temporale și totuși o eternitate încărcată cu agonie, dispreț, incertitudine, dorința de distrugere, totuși, lașitatea de a mă autoanaliza, o perioadă capabilă de a eclipsa întreaga mea existență inutilă. Am iubit-o, și totuși voiam să dispară, singura ființă care a reușit vreodată să trezească un sentiment, să aducă speranță, să lumineze tenebrozitatea lăuntrică, fără cale de evadare, unicul spirit cu capacitatea de înțelegere fracționară a tot ceea ce aveam să dezvălui. A trecut atâta timp, un deceniu, un secol, un mileniu, o eternitate, clipe cu însemnătate profundă, mai presus de contingențele mundane, totuși, doar un cuvânt pare că mai răsună fără încetare, fără sens, cu recurența unei amintiri vagi, fără contur: Nila. O prezență vie, colorată, încărcată cu speranța unui viitor, a unei lumi divine, toate fiind spulberate de un trecut apăsător, dominant, cu tendința de distrugere. O singură clipă, doar o persoană inocentă într-un loc nepotrivit, elemente banale răspândite cu tenacitate într-o societate prefăcută și rece, toate au fost suficiente pentru a elibera acest univers deja saturat de încă un suflet inutil. Dar în lumea lor nu există reguli, doar dorința de putere, singura armă fiind răzbunarea.

     T.N.

Pandemoniu #3


      Averea, banii, elemente existențiale pentru lumea mundană, blesteme capabile de distrugere, de anihilare totală a conștiinței, elemente incapabile însă de a diminua negura densă a trăirii mele implacabile și de prisos. Puterea adiacentă este iluzorie, o plăsmuire perfectă a ceea ce ar fi ideal, impresia de stabilitate, de dominare totală asupra întregului univers, totuși, fără importanță pentru spiritul împietrit, anost, fără culoare, ce rătăcește abundând în angoasă, cu voința de eliberare subită, ce își trăiește veacul, înstrăinat în interiorul meu. Zgomotul asurzitor ce mă înconjura, inundându-mi simțurile, disipând împietrirea în nebunie, indivizi nepăsători, rătăcitori, cuprinși de grabă, disperați să se distrugă în încercarea de a se autorealiza. În drumul meu infinit spre Black Smoke Enterprises, eram copleșit, sufocat de propria-mi rațiune dezolantă, o concordanță sublimă cu demonul ce fierbea în substrat, o voce demonică ce răsuna înfiorător, lăuntric.


     T.N.

Pandemoniu #2

     La cei 28 de ani pe care îi împlinisem numai luna precedentă, mă simțeam bătrân. Lumea a căpătat o greutate sufocantă, parcă pielea îmi era mai cutată cu fiecare privire fugitivă în oglindă, fire albe de exasperare și înstrăinare se iveau din loc în loc în părul meu castaniu, răvășit până la refuz, ochii ce mă priveau, de un albastru intens, erau străini, fără nicio amintire obsedantă a vechiului „eu”, o personalitate monomană, pandantă, fără de care mă simțeam impasibil, amorțit, fără speranța salvării din infernul liminar, în același timp extatic, la care am fost damnat încă din ziua cea dintâi a acestei existențe efemere și oțioase. Hainele mă dezgustau, un aspect exterior aparent perfect, cu tendința spre absolut, în antiteză cu bărbatul împietrit, privat de orice sentiment, incapabil de afecțiune, distrus, ce se afla în substrat, sub carapacea sfărâmicioasă a sufletului meu. Un corp lipsit de imperfecțiuni, și totuși adăpostind o conștiință morbidă a omului ideal. Un monstru ce se ascunde subit, cu o abilitate lugubră, în spatele imaginii perfecte a unui om de afaceri.

     T.N.

Pandemoniu #1


     Aceeași întrebare apăsătoare, implacabilă, rătăcind necontenit și absurd în adâncurile propriei conștiințe: Cine sunt eu? Sunt doar un anonim în marea masă de anonimi, două cuvinte înlănțuite și totuși atât de disolute. Un nume ce se lasă trecut în noaptea uitării, o identitate anostă prefigurată în două lexeme banale, fără contur, disipate într-un univers artificial și tenebru:  Jonathan Warren. Un profund dezgust, o falsă trăire, un vid existențial, toate concentrate într-un suflet amorțit ce caută scăpare pe străzile false și încărcate de o agitație voită și tulburătoare ale unui oraș la fel de perfid animat: New York. De ce mă aflu aici? Probabil nici eu nu știu, o existență apăsătoare, o rațiune analitică scindată pe deplin de tumultuoasele sentimente; cunoașterea, realul, veridicitatea existențială, anihilarea în întregime a trăirilor silnice, inutile, elemente esențiale, toate cu tendința de a converge înspre definirea viagerului meu caracter, o esență stranie, dar fascinantă din ale cărei lanțuri nu există cale de scăpare. Rătăceam singur, atât de aproape de indivizii ce se revărsau în jurul meu, sufocându-mă, și totuși la mile depărtare. Falsitatea, verosul, disoluția, sentimentele de repulsie ce se scurg în fiecare clipă infinitezimală din fiecare por al unei societăți tendențioase, precare, corupte, ce refulează autenticitatea și esența dihotomizată a universului.


     T.N.

Întuneric

     Nu ți-a păsat, ai aruncat și ai aruncat, ai făurit din vorbe săbii, din gesturi pumnale și din priviri muschete, ai ars cu mânia o întreagă armată și nu a ajuns. Ai mers mai departe, ai rupt din tine infinitezimală bucată și ai distrus-o. Ai continuat să sustragi, și, chiar și atunci când, dezintegrat fiind, ai spulberat mai tare. Dar nu ai avut comprehensiunea unei existențe depline, nu ai gustat-o, te-ai obișnuit cu amarul și l-ai transformat, treptat, în dulce. Și ți-a plăcut. Atât ți-a plăcut! Ai continuat în durere, cu sufletul tăciune, să vezi o distorsiune himerică a propriului tău ideal, lăsând în urmă totul, smulgând grăbit din cale-ți fiecare trăsătură din tine. Și nu te mai recunoști, dar nu îi dai ascultare acelei șoapte senine ce te lovește. La rându-ți o strivești. Omori în pura ta luciditate iluzorie și ultima suflare și nu conștientizezi că te ucizi, de fapt, pe tine. Tu, cel ce vedeai odată lumea, pierzi acum divinitatea, te transformi într-o simfonie schingiuitoare a sinelui și ajungi să n-o mai auzi, distorsionând-o în vioară și ascultând-o în taină. Pentru că în tine nu mai ești tu, cel originar din lumină, ci o umbră ștearsă și murdară, căzută în neant.

     T.N.

Gând

   
     Știi, acesta a fost începutul unui gând pustiu în noapte. Era atât de singur într-o împrejurime ștearsă, cuprins în râu de lacrimi și zgomote albastre. Putea vedea planete și stele și comete, în toată minunata lor grandoare, dar alegea să tacă, devenind o infinitezimală șoaptă prin labirintul negru ce-l înghițea deodată. Și nu voia să moară, găsind mereu firul diafan al conștiinței, zguduindu-l aspru până la punctul paroxistic al renașterii. Când limita s-a risipit, de sub grămada ce avea să fie omul, el ridica încet o rază, transfigurând-o în eter. Dar nu știa, o, nu știa, cât ajungea de mare, cu vechi titani și grecii zei, cum se temeau de tare! Și în final s-a rupt din sine, a devenit un soare, arzând în cale-i negura și urma de negare. La rându-i a dat viață unui univers mai mare, găsind în fiecare față o urmă de-ntrebare; dar cum pierea cu vremea, știa că o să vadă, din neființa oarbă, același chip ce-odată se regăsea în clipă, în zi neadormită, pe suprafața zării. Pierdea acum din sine, petală cu petală, o floare ce urmează a deveni un gând liminar, prăfuit și sterp al unei alte ere ce va exploda în prafuri de stele, planete și comete.

     T.N.

Frumusețe pierdută

     Ce este lumea? Are o prezență ce te zguduie până în capătul conștiinței sau trece nepăsătoare prin tine? Treci tu prin ea? Găsești viață în orice lucru mort, plutești într-o stare de inconștiență; cum știi că te-ai trezit? Primești în fiecare clipă un impuls către ceva. Nu știi de el, nu îl bagi în seamă, stai amorțit cu o nebună convingere a existenței depline. Și nu ieși. Rămâi într-o buclă a nepăsării cu mâinile goale, cu sufletul ars, cu fața spre tine. Și te întrebi, abia atunci întrebi, ce ai făcut? Unde nu ai mai văzut? Cine te-a înlocuit cu tine? Stai și privești, dar nu mai percepi ce îți dădea viață odată. Nu te mai recunoști, crezând că tu nu mai ești tu sau nu ai fost vreodată. Mai simți acum tu, oare, cum te simțeai aievea? Când chipul tău bătrân, din lanț nu te mai lasă, și oase gem, suspin, în viața ta întoarsă. Căzând în gol spre apă, privești în cer, spre zare, uitând cum ți-a fost casa și ce iubeai mai tare.

     T.N.