Limbo

Imagini pentru cliff edge     Odată mi-au spus să scriu despre inspirație. Sau despre lipsa ei. Nu voi scrie despre vreuna dintre ele pentru că e destulă încât să nu lipsească, dar nu suficientă pentru a fi acolo. Voi scrie, însă, despre o stare amorțită, un purgatoriu al cuvintelor, un fel de graniță între viață și gol. Se tot apropie de negură; de fapt, de neant pentru că tot ce regăsesc lipsește și tot ce nu caut nu apare. Și rămâne doar liniștea. Dar nu cea așteptată, calmă, unduitoare. E goală și răsună. Și țipă atât de tare încât nu se aude. Apoi tace și plânge și mă înnebunește! Dar nu vrea să cânte. Nu vrea să fie liniștea nesimțită ce transmite și mă imploră să îi dau voce. E doar o prezență aiurită ce ar vrea să vorbească, dar nu știe. Și o urăsc! Ba nu, nu e chiar așa. E doar o letargie recurentă de care nu am nevoie și mi-e totuși indispensabilă. Uneori, moare încet și după, renaște. Uneori, e într-o comă profundă. Uneori e atât de exacerbată! Și o urăsc. Ba nu, o accept. Probabil, posibil, la un moment dat.

     T.N.