Ea

     Priveam pe fereastră eternul. Eternul ce moare zi după zi, doar pentru a renaște din soare. O adiere de vânt străbate distanța, petale dansează haotic, izbindu-se de aer, cerul se întunecă, păsările tac, picături reci se lovesc de sol distrugându-se puternic. Și în centrul lor se afla ea. O intrusă în jocul interzis al naturii. Nu tresărea, nu îi era teamă, nu se mișca. Râdea. Rezona cu zgomotul dinamic și obosit, se aprindea și ardea în tandem cu fulgerul zării. Avea o privire de om nebun aflat în culmea unei manifestări disperate a bucuriei înțeleasă doar de către el. O priveam de multă vreme, poate de ani, dar găseam în fiecare gest o frumusețe viscerală, în fiecare trăsătură o delicatețe sălbatică și în fiecare privire inconștientă o profunzime insolită. Ea era peste tot și niciunde și, deși stă chiar în fața mea, nu o pot ajunge. Încerc să transform simplul gest de a o urmări cu privirea într-o unică legătură fragilă, dar e prea târziu. A dispărut fără nicio dovadă că ar fi fost vreodată acolo, doar o iluzie în mijlocul furtunii, lăsându-mă inert, singura mișcare a ființei fiind ea.

     T.N.