Limbo

     Odată mi-au spus să scriu despre inspirație. Sau despre lipsa ei. Nu voi scrie despre vreuna dintre ele pentru că e destulă încât să nu lipsească, dar nu suficientă pentru a fi acolo. Voi scrie, însă, despre o stare amorțită, un purgatoriu al cuvintelor, un fel de graniță între viață și gol. Se tot apropie de negură; de fapt, de neant pentru că tot ce regăsesc lipsește și tot ce nu caut nu apare. Și rămâne doar liniștea. Dar nu cea așteptată, calmă, unduitoare. E goală și răsună. Și țipă atât de tare încât nu se aude. Apoi tace și plânge și mă înnebunește! Dar nu vrea să cânte. Nu vrea să fie liniștea nesimțită ce transmite și mă imploră să îi dau voce. E doar o prezență aiurită ce ar vrea să vorbească, dar nu știe. Și o urăsc! Ba nu, nu e chiar așa. E doar o letargie recurentă de care nu am nevoie și mi-e totuși indispensabilă. Uneori, moare încet și după, renaște. Uneori, e într-o comă profundă. Uneori e atât de exacerbată! Și o urăsc. Ba nu, o accept. Probabil, posibil, la un moment dat.

     T.N.

Frica

De ce ți-e frică? Ți-e frică de cine eşti, de cine ai fost, de ceea ce crezi că ai fost şi poate nu ai fost, de cine nu te gândeai că te temi pentru că nu există şi totuşi te-ai îngrozit. Ți-e frică de banalitate, de mediocritate, de extraordinar, de infinit, de toate extremele şi de tot ce e în mijloc. Te cutremuri când te priveşti, când te gândeşti la tine şi tot ce găseşti e acea teamă ce îți îngheață oasele şi îți agită sângele. Şi îți vine să râzi, un râs ilar în propria groază, atât de satisfăcător, de real, nemărginit, haotic, incontrolabil ce se transformă într-o criză de nebunie şi lacrimi, atât de multe lacrimi! Dar îți suprimi această latură, o ignori, nu o laşi să iasă decât atunci când vrei să îți aminteşti cine eşti şi ce te clădeşte şi nu o faci să pară atât de evidentă pentru că, într-un anumit moment al existenței tale, te-ai construit din frică, iar acum ai ajuns să te temi de ceea ce te-a întregit. Şi, oricât de infinite ar fi timpul şi lumea, în minuscula ta viață efemeră ajungi să te îngrozeşti de tine.

     T.N.

Totul

     Și poate vrem să spunem cuvinte ce nu ne aparțin, să facem lucruri ce nu ne definesc, să atingem idealuri exacerbate, să rămânem noi, să plecăm spre noi, să ieșim din sfera realului ireal, să ne distrugem, să renaștem, dar poate nu facem nimic. Pentru că nimicul acela contează. Privim totul în contingențele obișnuite ale lumii, alergăm spre aceleași obiective până când ținta se autodistruge, dar noi tot alergăm. Nu vedem nimic, risipim fiecare secundă pe ceea ce credem că nu e, doar pentru a demonstra contrariul. Pierdem bătălia cu voința, pierdem bătălia cu noi înșine și continuăm să pierdem până ne pierdem într-o mediocritate pe care nu o considerăm atât de mediocră. Ce facem, de fapt? Spre ce ne îndreptăm? Rămânem sau plecăm? Nu știm. Ne deplasăm haotic printre noi, lovim, strângem, ajutăm și ne simțim bine pentru că aparent știm. Într-un final vrem totul și, totuși, nimic.

     T.N.

Nemurire

     Priveam doi tineri ce se așezaseră în fața mea, urcând cu o stație după mine, dar îi observasem încă de pe peronul gării. Nu se atingeau, dar modul în care privirile lor se împleteau curgea mult mai profund. El voia să o ajute cu bagajele, dar ea nu îl lăsa și atunci crea pentru ea cel mai frumos zâmbet care îi era dat. Uneori se mișcau în sincron, inconștient, ca și când ar fi fost legați de funii invizibile, alteori se urmăreau cu privirea atunci când celălalt nu observa. Erau frumoși prin copilăria reflectată în ochi și prin pura adorație ce emana din adâncul ființei. Purtau acea iubire nebună, infinită, unică, pe care nimeni, niciodată nu le-o va șterge. Pentru el exista doar ea și pentru ea, doar el. Își așeza din când în când capul pe umărul lui, adormind câteva minute cu zâmbetul pe buze. El nu o scăpa din privire. Deși trecuse mult timp pe lângă mine, ei îmi aminteau de ce era atunci, într-o vreme antediluviană, când hârtiile erau încă netede și albe. Le-am zâmbit și apoi m-am ridicat, îndreptându-mă spre acei doi ochi pe care îi cunoșteam de atâta vreme și care erau la fel ca acum cincizeci de ani, privindu-mă cu același spirit și aceeași căldură.

     T.N.

El

     E vorba despre stele, soare și lună. E vorba despre tot și despre nimic. E vorba despre tine, tu, cel care stai la fereastră privindu-mă, crezând că doar tu știi. Dar eu te priveam înapoi și tu nu vedeai; erai absorbit în iluzia ta despre mine și credeai că mă vei ajunge cândva fără, însă, a mă căuta. Îți dansam gesturile, privirile, ochii, mâinile, mintea, îți râdeam vorbele, dar tu le percepeai drept exprimări haotice ale nebuniei sublime. Nu îți vedeai reflexia în mine; nu, nu știai și o căutai. Iar eu așteptam, așteptam momentul revelator care să rămână pe chipul tău, să îți văd pupilele dilatându-se, buzele întredeschise, obrajii sărutați de un fior și speram că te vei întinde, că vei zbura către mine, dar ai rămas gânditor, nedumerit, înfricoșat de tine. Și când te-ai trezit și vălul ți-a eliberat privirea, era prea târziu. Am fost smulsă din sfera ta, aruncată spre o altă zare, plutind leneș într-o furtună. Și eu te căutam, deși în van, și tu rămâneai mereu un el pierdut printre picăturile de ploaie.

     T.N.

Inert

     Vedem oameni peste tot, dar câtă atenție le acordăm? Vedem clădirile, copacii, florile, băncile, pământul pe care călcăm, dar nu le mai simțim și, poate, nici nu le vedem. În conștiința noastră își pierd importanța, uităm să le apreciem, să le mulțumim pentru că sunt. Trecem atât de des pe lângă alte persoane  și nu rezonăm, le omitem involuntar încât uneori parcă nici nu sunt acolo. Suntem atât de limitați și absorbiți într-o ignoranță infatuată încât devenim propriile marionete ruginite. Nu mai căutăm acea frumusețe brută a mediului ce ne înconjoară, suntem doar niște cochilii goale care încearcă să se miște. Și este trist, trist pentru că noi suntem triști, legându-ne la ochi, la mâini și la picioare, neconștientizând că ne-am imobilizat. Continuăm. Uităm să depășim contingențele cotidiene și să privim dincolo de norma comună, uităm să cultivăm acea nebunie, să creștem acele idei înfricoșător de briliante, să fim copii, să ne oprim, să ne uităm în jur și chiar să vedem, să râdem la ceva aproape inexistent, să fim noi, infiniți, și să nu ne estompăm. Dar alegem să rămânem inerți și aici găsim cea mai cumplită tragedie.

     T.N.

Șine

     Așteptăm un tren, un tren ce ne va duce undeva, nu știm unde. Știm doar că vom merge înainte. Înainte, dar în ce direcție? Privim neputincioși șinele lucioase, încercăm să ne dăm seama de unde vin și unde se duc, dar ne pierdem și atunci așteptăm trenul care vine acum sau mâine sau nu mai vine. Nu conștientizăm nimic, doar așteptarea. Putem întâlni mulți oameni, atât de mulți încât aerul nu se mai poate diviza, trupurile se lipesc unele de celelalte, căldura sufocantă te determină să te arunci, să pleci, să găsești liniștea și să aștepți altceva. Totuși, putem fi singurii călători ai trenului, doar cu spațiul care ne apasă, scaunele ce ne privesc cu ochi goi, scârțâitul roților fiind singura prezență jumătate vie în afară de noi. Tot vrem să ieșim, să căutăm altceva, poate acolo ecoul nu ne va mai fi singura speranță. Dar coborâm și continuăm să așteptăm. Sau poate nu am încetat niciodată. Vedem un alt tren în zare. Urcăm. Pentru moment parcă suntem singuri, dar apoi zărim o umbră aproape iluzorie și atunci, într-o finalitate, știm că de acolo nu vom mai pleca, găsind în acel pustiu al nostru o completare sau mai multe. Dar o să rămânem?

     T.N.