Inert

     Vedem oameni peste tot, dar câtă atenție le acordăm? Vedem clădirile, copacii, florile, băncile, pământul pe care călcăm, dar nu le mai simțim și, poate, nici nu le vedem. În conștiința noastră își pierd importanța, uităm să le apreciem, să le mulțumim pentru că sunt. Trecem atât de des pe lângă alte persoane  și nu rezonăm, le omitem involuntar încât uneori parcă nici nu sunt acolo. Suntem atât de limitați și absorbiți într-o ignoranță infatuată încât devenim propriile marionete ruginite. Nu mai căutăm acea frumusețe brută a mediului ce ne înconjoară, suntem doar niște cochilii goale care încearcă să se miște. Și este trist, trist pentru că noi suntem triști, legându-ne la ochi, la mâini și la picioare, neconștientizând că ne-am imobilizat. Continuăm. Uităm să depășim contingențele cotidiene și să privim dincolo de norma comună, uităm să cultivăm acea nebunie, să creștem acele idei înfricoșător de briliante, să fim copii, să ne oprim, să ne uităm în jur și chiar să vedem, să râdem la ceva aproape inexistent, să fim noi, infiniți, și să nu ne estompăm. Dar alegem să rămânem inerți și aici găsim cea mai cumplită tragedie.

     T.N.