Nemurire

     Priveam doi tineri ce se așezaseră în fața mea, urcând cu o stație după mine, dar îi observasem încă de pe peronul gării. Nu se atingeau, dar modul în care privirile lor se împleteau curgea mult mai profund. El voia să o ajute cu bagajele, dar ea nu îl lăsa și atunci crea pentru ea cel mai frumos zâmbet care îi era dat. Uneori se mișcau în sincron, inconștient, ca și când ar fi fost legați de funii invizibile, alteori se urmăreau cu privirea atunci când celălalt nu observa. Erau frumoși prin copilăria reflectată în ochi și prin pura adorație ce emana din adâncul ființei. Purtau acea iubire nebună, infinită, unică, pe care nimeni, niciodată nu le-o va șterge. Pentru el exista doar ea și pentru ea, doar el. Își așeza din când în când capul pe umărul lui, adormind câteva minute cu zâmbetul pe buze. El nu o scăpa din privire. Deși trecuse mult timp pe lângă mine, ei îmi aminteau de ce era atunci, într-o vreme antediluviană, când hârtiile erau încă netede și albe. Le-am zâmbit și apoi m-am ridicat, îndreptându-mă spre acei doi ochi pe care îi cunoșteam de atâta vreme și care erau la fel ca acum cincizeci de ani, privindu-mă cu același spirit și aceeași căldură.

     T.N.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu