Dispărem, precum fulgii de nea pe soare, întunericul în lumină, umbrele în noapte. Și suntem tot acolo, dar oare suntem? Ne privim în urmă; pe noi sau pe alții? Ne mai vedem sau ne-am prăbușit în propria inconștiență, ne mai auzim sau suntem doar șoapte ale vântului? Cine este umbra noastră? Suntem noi, sau ești tu, sau eu sau nu suntem. Știe cineva de noi? Sau ne amăgim în speranța unei urme șterse? Vedem un ideal tocit al nostru, ceva ce a fost și poate este, sau, în unica distrugere a sinelui cu sinele, s-a pierdut și nu se va regăsi. Pentru că singura noastră percepție se transformă. Eu, cel de azi, nu mai sunt tu, cel de ieri, iar tu nu mai ești noi, cei ce eram. Dar refuzăm în ultima limită a timpului a îmbrățișa întregul, divizându-ne în eu, cel de ieri, și tu, cel de mâine. Și, într-o finalitate, ce înseamnă noi? Suntem entități palpabile sau gânduri estompate ale unor individualități solitare? Poate trăim ieri sau poate azi, oferind ansamblul ființei; sau poate ne descompunem. Cum? Noi știm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu