Întuneric

     Nu ți-a păsat, ai aruncat și ai aruncat, ai făurit din vorbe săbii, din gesturi pumnale și din priviri muschete, ai ars cu mânia o întreagă armată și nu a ajuns. Ai mers mai departe, ai rupt din tine infinitezimală bucată și ai distrus-o. Ai continuat să sustragi, și, chiar și atunci când, dezintegrat fiind, ai spulberat mai tare. Dar nu ai avut comprehensiunea unei existențe depline, nu ai gustat-o, te-ai obișnuit cu amarul și l-ai transformat, treptat, în dulce. Și ți-a plăcut. Atât ți-a plăcut! Ai continuat în durere, cu sufletul tăciune, să vezi o distorsiune himerică a propriului tău ideal, lăsând în urmă totul, smulgând grăbit din cale-ți fiecare trăsătură din tine. Și nu te mai recunoști, dar nu îi dai ascultare acelei șoapte senine ce te lovește. La rându-ți o strivești. Omori în pura ta luciditate iluzorie și ultima suflare și nu conștientizezi că te ucizi, de fapt, pe tine. Tu, cel ce vedeai odată lumea, pierzi acum divinitatea, te transformi într-o simfonie schingiuitoare a sinelui și ajungi să n-o mai auzi, distorsionând-o în vioară și ascultând-o în taină. Pentru că în tine nu mai ești tu, cel originar din lumină, ci o umbră ștearsă și murdară, căzută în neant.

     T.N.