Gând

   

     Știi, acesta a fost începutul unui gând pustiu în noapte. Era atât de singur într-o împrejurime ștearsă, cuprins în râu de lacrimi și zgomote albastre. Putea vedea planete și stele și comete, în toată minunata lor grandoare, dar alegea să tacă, devenind o infinitezimală șoaptă prin labirintul negru ce-l înghițea deodată. Și nu voia să moară, găsind mereu firul diafan al conștiinței, zguduindu-l aspru până la punctul paroxistic al renașterii. Când limita s-a risipit, de sub grămada ce avea să fie omul, el ridica încet o rază, transfigurând-o în eter. Dar nu știa, o, nu știa, cât ajungea de mare, cu vechi titani și grecii zei, cum se temeau de tare! Și în final s-a rupt din sine, a devenit un soare, arzând în cale-i negura și urma de negare. La rându-i a dat viață unui univers mai mare, găsind în fiecare față o urmă de-ntrebare; dar cum pierea cu vremea, știa că o să vadă, din neființa oarbă, același chip ce-odată se regăsea în clipă, în zi neadormită, pe suprafața zării. Pierdea acum din sine, petală cu petală, o floare ce urmează a deveni un gând liminar, prăfuit și sterp al unei alte ere ce va exploda în prafuri de stele, planete și comete.

     T.N.