La cei 28 de ani pe care îi împlinisem numai
luna precedentă, mă simțeam bătrân. Lumea a căpătat o greutate sufocantă, parcă
pielea îmi era mai cutată cu fiecare privire fugitivă în oglindă, fire albe de
exasperare și înstrăinare se iveau din loc în loc în părul meu castaniu,
răvășit până la refuz, ochii ce mă priveau, de un albastru intens, erau
străini, fără nicio amintire obsedantă a vechiului „eu”, o personalitate
monomană, pandantă, fără de care mă simțeam impasibil, amorțit, fără speranța
salvării din infernul liminar, în același timp extatic, la care am fost damnat
încă din ziua cea dintâi a acestei existențe efemere și oțioase. Hainele mă
dezgustau, un aspect exterior aparent perfect, cu tendința spre absolut, în
antiteză cu bărbatul împietrit, privat de orice sentiment, incapabil de
afecțiune, distrus, ce se afla în substrat, sub carapacea sfărâmicioasă a
sufletului meu. Un corp lipsit de imperfecțiuni, și totuși adăpostind o
conștiință morbidă a omului ideal. Un monstru ce se ascunde subit, cu o abilitate
lugubră, în spatele imaginii perfecte a unui om de afaceri.
T.N.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu