Oamenii sunt frumoși, frumoși prin mintea lor, prin gesturile inconștiente, prin ochi, cuvinte, zâmbete. O, dar sunt sublimi, sublimi prin întunericul lor, prin mister, prin părțile lor adânci, ascunse, prin nebunia și disperarea ce îi apasă. Speciali, prin manifestările gingașe sau grotești ale bucuriei, prin modurile diversificate prin care își revarsă furia, prin timpul ce le vede tristețea, prin ochii ce le alină tulburarea, prin inimile ce îi cuprind. Individul, în complexitatea ființei sale, este cel care iubește. Iubește viața, cunoașterea, absolutul, urâtul, femeia, bărbatul, neființa, lumea, se iubește pe sine, sau încearcă. Poate urăște și se înnegrește, conștientizează sau neagă, și atunci își urăște sinele, dar încă iubește. Iubește profund și adormit și uneori amorțește, dar alteori renaște și atunci caută momentul în care toate fuzionează într-o singură clipă, o clipă căreia el i-a jertfit toată viața. Sau poate nu iubește, dar urăște, disprețuiește, ponegrește, distruge. Mai este frumos? Dar, până la urmă, ce înseamnă frumos?
T.N.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu